Totul despre Teoria haosului

“Bataia din aripi a unui fluture in Brazilia poate sa declanseze tornade in Texas?” – cu aceasta intrebare se deschide, la modul cel mai serios, cartea “Teoria haosului” (1988), scrisa de James Gleick, un jurnalist american specializat in lucrari de popularizare a descoperirilor stiintifice. Intrebarea fusese rostita mai inainte, devenind celebra, de catre Edward Norton Lorentz (om de stiinta american, specializat in meteorologie), in cadrul “Asociatiei americane pentru progresul stiintei”.

“Efectul fluture” desemneaza sensibilitatea anumitor sisteme, cum ar fi, de exemplu, atmosfera terestra, diverse ecosisteme, sistemul solar, galaxiile, pietele financiare etc., la perturbatii aparent infime. De la meteorologie la cele mai sofisticate tehnologii, de la medicina la sociologie, de la sistemele mecanice la cele planetare, teoria haosului pune in evidenta consecinte universale si neasteptate, un fenomen bine cunoscut a priori (inaintea oricarei experiente), fixat in legi, norme, principii, putand lua o turnura imprevizibila. De exemplu, o prognoza meteorologica nu poate fi facuta cat de cat corect, pe mai mult de cinci zile, dar, pe de alta parte, un fenomen extrem de complex, atribuit hazardului, pentru care, pana la anumit moment, nu a existat o explicatie coerenta, gratie teoriei haosului, poate sa devina brusc limpede,usor de inteles.

Fenomene neexplicate pana la capat de stiinta, turbulente, fluctuatii, sisteme instabile, populatii de animale cu un anumit comportament si o anume evolutie, structuri biologice partial cunoscute, o furtuna atmosferica, o economie nationala si o multime de alte realitati definite, la un moment dat, ca fiind “haotice”, deci imposibil de asezat intr-o ordine coerenta, ar putea sa dobandeasca o alta semnificatie din perspectiva acestei teorii.

Teoria haosului a inceput sa prinda contur in anii ’70 ai secolului al XX-lea, datorita unor oameni de stiinta americani si francezi. Spre surpriza tuturor, cercetarile lor au condus spre ideea ca haosul, caruia, in mod curent, ii atribuim sensul de “dezordine”, este guvernat de o ordine dinamica.

De-a lungul timpului, au mai fost tentative de a pune in evidenta imprevizibilitatea sistemelor, dar acestea au fost cumva marginalizate din pricina obsesiei oamenilor de stiinta de a pune totul in calcule si formule. La sfarsitul secolului al XIX-lea, matematicianul Henri Poincare s-a confruntat cu factorii limitativi ai teoriilor traditionale, in studiile sale despre orbitele planetare. El a aratat ca era posibil sa se calculeze traiectoriile a doua corpuri ceresti, de exemplu, Soarele si Pamantul, folosind ecuatia lui Newton, pentru atractia dintre planete, dar daca un al treilea corp se adauga acestui calcul, ecuatia nu mai putea fi rezolvata matematic. Unele orbite “scapau”, din pricina celei mai mici turbulente, din sistemul solar si dezechilibrau sistemul planetar.

Mai tarziu, Ilya Prigogine, chimist si fizician de origine rusa, a demonstrat existenta proceselor de formare spontana a ordinii in natura, aratand ca timpul este reversibil, contrazicand astfel legile clasice ale termodinamicii, potrivit carora timpul merge intr-o singura directie. Prigogine sustine ca sistemele, ca urmare a unor schimbari nesemnificative, a coincidentelor, sunt prinse in “turbulente”, unde poate avea loc crearea spontana a ordinii, in anumite puncte de intersectie.

Un punct de echilibru, odata atins, nu poate fi prelungit la infinit, pentru ca vor interveni situatii noi, unele poate intr-atat de nesemnificative aparent, incat nici nu pot fi constientizate si care vor conduce la un alt echilibru. Savantul rus sustine ca insasi existenta umana si-ar avea originea intr-un asemenea moment  de bifurcatie. Punctul sau de vedere nu a avut prea multi adepti, in conditiile in care cei mai multi (chiar si astazi) considera ca certitudinea este singura conditie de existenta a stiintei.

Americanii Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, si matematicianul John von Neumann, la mijlocul secolului trecut, preocupati de posibilitatea de a anticipa stiintific o realitate, pornind de la o stare prezenta, au avut nenumarate controverse pe acest subiect. Wiener, adept al teoriei haosului, a sustinut constant ca este imposibil sa calculezi “matematic” viitorul, deoarece intotdeauna vor exista “mici cauze”, care, inevitabil, vor fi omise si care pot produce “mari efecte”, dand exemplul (metaforic) al unui fulg de zapada care poate sa declanseze o avalansa.

In replica, John von Neumann, a venit cu argumentul ca, daca un fulg de zapada poate declansa o avalansa, atunci predictia pe baza de calcul matematic ar trebui sa indice exact care este acel fulg de nea, pentru a fi inlaturat si pentru ca avalansa sa nu mai aiba loc. Evident ca Wiener  a ramas sceptic fata de un astfel de punct de vedere, raspunzand ca, probabil, un alt fulg de nea il va inlocui pe cel eliminat si generalizand, in spiritul teoriei haosului, o stare critica, pentru un sistem, poate sa apara oricand si ca nimic nu este dat pentru totdeauna.

Edward Lorenz, tot in anii ’60, aplica teoria haosului sistemelor meteorologice, observand ca interventia hazardului, chiar si in cea mai mica masura, antreneaza efecte dintre cele mai neasteptate. Metafora “bataii din aripi a fluturelui” a devenit emblematica pentru a transmite o idee de baza a teoriei haosului, aceea ca orice sistem dinamic prezinta un fenomen fundamental de instabilitate, numit “sensibilitate la conditiile initiale”, care are ca efect imposibilitatea de a face predictii pe termen lung.

Citește continuarea aici

loading...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *